Home
 

Elena Liliana Popescu Cititorule
Încearcă să laşi deoparte grijile zilei pentru a putea păşi împreună în realitatea Visului numit Poezie, deschizând poarta inimii tale acestor versuri.

Ele s-au născut în inima mea atunci când le era dat să se desprindă din lumea formelor-gânduri şi a se înveşmânta în lumea formelor-cuvinte, pentru a se prezenta, împlinindu-şi destinul, la ceremonia întâlnirii cu tine.

Simplitatea, care în esenţa ei înseamnă adevărul, nu poate fi exprimată decât prin tăcere.

Toate cuvintele lumii nu fac altceva decât să încerce să descrie tăcerea.

Cunoaşterea de sine, idealul cel mai simplu si cel mai greu de atins, este scopul fiecărui om în parte si al lumii intregi, acestuia fiindu-i subjugate toate căutările noastre.

Poeţii vin şi pleacă, lăsând strădania lor în a dezvălui chipul nevăzut al Poeziei, care ne priveşte fără să ne judece de dincolo de valul Iluziei.
în engleză (in english)

Elena Liliana Popescu

Evenimente
Encuentro de poetas del mundo latino, Mexic, 18-23 octombrie 2005
mai mult
Feria del Libro de Madrid - iunie 2004 - "Encuentros literarios. La Europa que se amplÝa"
mai mult
11 mai 2004, Matematica si Poezia - ţn Sala "Dan Simonescu" a Bibliotecii Centrale Universitare
mai mult
Eveniment cultural international ţn Mexic - ╬ntalnirea poetilor lumii latine - 2003
mai mult

home > articol

Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul?

În revărsarea zorilor ce vor veni
Vei căuta şi nu vei mai găsi
Iubirile din alte vremi – uitate,
Ce-n suflet tot atâtea nestemate
Îmbogăţesc simţirea ta curată,

Urmându-ţi calea ta nestrămutată
De astru cu destin necruţător,
Supus şi nesupus nemuritor...

Varietatea ipostazelor în care se manifestă Creaţia pune la dispoziţie cercetătorului tot atâtea căi de a căuta răspunsuri la întrebările care îl determină să pornească pe acest drum; drum al cunoaşterii, în care răspunsurile nu sunt niciodată suficiente pentru că ele generează noi întrebări şi, prin căutarea răspunsurilor la acestea, misterul rămas intact îl incită la continuarea drumului... până la găsirea „întrebării-răspuns”.

Poezia, unul din misterele indescifrabile ale omenirii a constituit de-a lungul timpurilor o atracţie fascinantă asupra muritorilor ce şi-au încercat sensibilitatea în a reda prin forţa cuvintelor sentimente, stări de spirit, aspiraţii, remodelări ale propriilor experienţe într-o formă aparte, capabilă să capteze interesul celor care le este necesară, pentru a-şi îmbogăţi propria experienţă. Poezia ca stare de graţie, este trăită nu doar de poet, ci şi de cititor, atunci când fiecare dintre aceştia constată, la un moment dat, că este deja acolo, unde Poezia le-a îngăduit să fie.

Am putem afirma că Poezia, privită ca o creaţie literară, are un trup fizic, constituit din celule-cuvinte, armonios în măsura în care poetul îl poate modela astfel pentru a înfăţişa lumii materiale prototipul tainic, din adâncul fiinţei sale poetice; are de asemenea, un trup mental, constituit din lumea sa ideatică, şi rigoarea gândirii poetului se răsfrânge fără îndoială în opera sa, şi un trup spiritual, subtil, care dă consistenţă celorlalte două.

A scrie despre poezia lui Mihai Eminescu, care excelează pe toate aceste planuri, este o încercare temerară; însăşi apropierea de această creaţie atât de complexă, de o mare varietate a peisajelor de gânduri, de sentimente, de la cele mai adânci abisuri până peste vârfurile cele mai înalte ale dualităţii, constituie un act dificil. Nu este uşor să străbaţi o lume atât de cuprinzătoare: „marea şi cu râurile”, „lumea cu pustiurile”, „luna şi cu soarele”, „codrul cu izvoarele”, „cerul”, „oceanul”, „stelele”, „depărtările”, „zarea”, „lacul codrilor albastru”, „apele”, „plopii”, „îngerii şi demonii”, „spaţiul şi timpul”, „moartea şi viaţa”. Totul se află în această lume de fantasme a creaţiei sale, nu mai puţin reală decât cea din afară, o creaţie poetică în care fiorul inspiraţiei şi harul sunt prezente pretutindeni. Este o lume ideatică structurată după legi ce funcţionează implacabil. Prin cuvinte uneori de o mare simplitate se exprimă trări omeneşti dintre cele mai diverse între care se detaşează suferinţa şi iubirea, într-o paletă de o mare bogăţie de nuanţe, toate acestea izvorâte din necesitatea de a-şi exprima sinele poetic, cel din miezul fiinţei. Sunt ilustrate, pe rând, relativitatea timpului şi a spaţiului („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” – La Steaua), armonia naturii („Peste-a nopţii feerie/ Se ridică mândra lună,/ Totu-i vis şi armonie” – Somnoroase păsărele...), trecerea (Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. – O, mamă...), dar şi singurătatea şi reveria (Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii – Când însuşi glasul), maturizarea (Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri – Trecut-au anii...), când fluxul gândurilor este analizat cu minuţiozitate (Sau cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist. – Singurătate), reuşind să realizeze şi să descrie detaşarea de aspectele personale ale vieţii („Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.”; „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.”(Melancolie), şi neputinţa înţelegerii adevărului în dualitate („Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nţelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?” sau „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” – Luceafărul).

Întrebările esenţiale la care poetul sugerează căutarea răspunsului („Pentru-a tale proprii patimi,/ Pentru propria-ţi viaţă,/ Unde ai judecătorii,/ Ne'nduraţii ochi de gheaţă?”; „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” – Criticilor mei; „Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” – Rugăciunea unui dac) rămân actuale, fiind fundamentale.

Cuvinte simple la prima vedere ascund un înţeles de o mare adâncime, pe care cititorul îl poate desluşi dacă este dispus să mediteze asupra lor prin citiri repetate, mânat de o ardoare asemănătoare aceleia cu care poetul a fost înzestrat pentru a merita răsfrângerea harului asupra sa („Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.” Glossa; „În drumul lor ia firea mii de feţe – ­/ Aceleaşi sunt, deşi mereu se schimbă.” – Coborârea apelor; „Ci eu trec tăcut ca moartea,/ Nu mă uit la vechii munţi;/ Scrisă-i soarta mea în creţii/ Întristatei mele frunţi.”; „Vis nebun, deşarte vorbe!/ Floarea cade, rece cântu-i/ Şi eu ştiu numai atâta/ C'aş dori odat' să mântui!” – Ce şopteşti atât de tainic...)

O credinţă profundă convertită în poezie inspirată, poate da naştere unor poeme de o mare frumuseţe privind forma, de o mare adâncime privind conţinutul, ce pot sensibiliza pe cel care le citeşte, ajutându-l să înţeleagă pe această cale unele aspecte care într-o forma aridă a învăţăturii i-ar fi inaccesibile. („Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe,/ Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate.” – Glossa;Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;” – Rugăciunea unui dac).

Definindu-se pe sine ca romantic, Eminescu nu este doar romantic, opera sa detaşându-se de a primilor mari poeţi romantici, prin maniera originală şi perspectiva diferită în care tratează marile teme ale romantismului, ca natura, istoria, gloria, iubirea, experienţa personală a eului, genialitatea; pe de altă parte în poezia sa se regăsesc concepte clasice, precum căutarea perpetuă a adevărului, poeziei sale nu îi sunt străine nuanţe ce aparţin poeziei simboliste, sau poeziei modernităţii, de mai târziu. Poezia lui Eminescu poate fi privită ca un discurs liric rostit într-un limbaj romantic adus la esenţă, interiorizat, ca o meditaţie asupra condiţiei umane, asupra vieţii şi morţii, ce va rămâne în mod firesc în marea literatură a epocii sale cât şi a celor ce vor veni.

Fără să ne propunem studiul încadrării poeziei sale într-un curent poetic anume, nu putem să nu remarcăm că prin învăţătura pe care poetul ne-o dăruieşte, în urma trăirilor sale de natură spirituală în drumul zbuciumat al cunoaşterii de sine, poezia sa capătă accente ale poeziei mistice. Se afirmă că poezia mistică începe acolo unde se termină poezia religioasă. Mai exact, poezia mistică este o continuare a poeziei religioase, o transfigurare acesteia, referindu-se la ceea ce se poate exprima cu greu în cuvinte din trăirea unei stări de beatitudine, de extaz, la capătul unui drum dificil în care ardoarea pelerinului atinge cote de mare înălţime, focalizându-şi toate resursele pentru îndeplinirea acestui unic obiectiv, comuniunea cu divinitatea.

În poezia sa, Mihai Eminescu descrie momente din „noaptea întunecată a sufletului”, premergătoare realizării de sine (Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă! – Odă; „Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.” – Răsai asupra mea; „Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.” – Se bate miezul nopţii...), pentru a ajunge la repaos, dizolvarea completă în sinele universal („Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”; „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” – Rugăciunea unui dac).

Încercând să exprime inexprimabilul, poetul mistic utilizează simbolurile pentru a exprima ceea ce prin Graţia Divină a primit deodată, într-un moment în care s-a simţit răpit, absorbit, descătuşat şi fără glas, moment în care simţirea sa, gândurile sale şi tot ceea ce ţinea de personalitatea sa erau blocate într-o stare de nemanifestare. („Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.”; „Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” – Răsai asupra mea).

Creatorul de poezie mistică ştie că primirea Graţiei este un dar oferit lui pentru a putea transmite celor care la rândul lor caută, conştient sau nu, drumul spre libertate. Pentru că acea stare pe care o poate trăi doar prin Voinţa divină, voinţa personală fiind total absorbită în aceasta, este o stare asemenea unei libertăţi fără margini, a adevăratei zlobozenii asa cum este numită în Biblie, o stare de transcendere a oricăror limitări. O trăire în urma golirii inimii de orice altceva prin mistuirea tuturor gândurilor personale la flacăra vie a iubirii divine, o „ardere de tot” resimţite plenar ca o conştientizare a stării de Libertate, inducând o stare care s-ar putea numi de Bucurie. Încercând să descrie Puritatea acestei stări, asemenea majorităţii poeţilor mistici creştini, Eminescu a asemuit-o cu imaginea Fecioarei Maria, Maică a Domnului, cea din care purcede Creaţia divină, rămânând permanent în starea de Puritate. (Rugămu-ne-ndurărilor/ Înalţă-ne, ne mântuie;/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară, /O, Maică prea curată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!) 

***

Poezia poate să aducă răspunsuri pentru cei care caută, poate să aducă mângâiere celui aflat în suferinţă, poate să-l ajute să treacă peste unele bariere aparent de netrecut şi să întrezărească o rază de lumină când totul îi pare întunecat. Poezia este artă prin modalitatea de expresie, ştiinţă în măsura în care exprimă cunoaştere, prilej de reflecţie pentru cititorul iubitor de poezie. Dar poezia nu se rezumă la acestea. Poezia se naşte într-un proces tainic în care rolul pe care-l joacă poetul este mai mult sau mai puţin explicit, dar impulsul care generează tot acest proces rămâne necunoscut. Poezia este prin esenţa ei unul din chipurile adevărului şi este totul, pentru poet. Dincolo de clasificările privind apartenenţa la un curent literar sau altul, poezia rămâne în măsura în care are ceva de transmis celor care o ascultă.

Toate aceste aspecte se regăsesc în poezia lui Mihai Eminescu, şi multe altele pe deasupra. Poezia sa, universală ca expresie, ajunge să fie cunoscută nu doar în graiul pe care poetul l-a ales pentru a exprima esenţa divină a geniului, graţie traducerilor făcute cu dăruire, talent şi perseverenţă de iubitori ai poeziei, traducători şi poeţi, cunoscători ai limbii române.                                                

 Elena Liliana Popescu



Copyright © 2003- 2007

En franšais In english En espa˝ol