Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)

Peregrino (2004)

Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)

Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)

Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
home > scrieri > Zborul. Vis si destin.

ZBORUL. VIS ŞI DESTIN
Autor: GEORGE IOANA

Selectii
CĂLĂTOR PRINTRE STELE
Doar sufletul scapă de rug.
În zboru-i, dureri nu-l ajung
și bate la veșnica poartă
din lumea cealaltă!


PRIMUL ZBOR

 
Am îmbrăcat, în zori,
haina albastră a infinitului,
mi-am smuls rădăcinile din pământ
și am pornit pe aripa vântului.

Amețit de primele pale de aer,
întâi m-am strecurat tremurător,
apoi, alegându-mi singur cărările,
am devenit îndrăzneț și cutezător.

Chiuiau norii și văzduhul.
Inima bătea pieptul să-mi spargă.
Mă legănam pe razele soarelui...
Pământul, încerca înapoi să mă tragă.

Prindeam în pumni și-n plămâni
ceața deasă a norilor,
mă ascundeam în valurile lor
cu gust umed și înțepător.

Orașelor de pitici le făceam semn
clătinându-mi aripile argintii.
Îmbrățișam, fără să mă satur,
coloritul tarlalelor pe câmpii.

Urmăream scărița drumului de fier
și șerpuitul pâraielor,
Respiram ozonul înălțimilor
și simțeam răcoarea zăvoaielor.

Ceva mi-a adus aminte de pământ:
foamea, a mea și a motorului,
Și mă gândeam cu teamă la o alta,
Cea nesecată, a pământului.

M-am întors timid, cu teamă,
parcă cerând tuturor iertare.
Am fost primit pe un covor de flori...
Pământul știa că sunt la prima-ncercare!

ZBURĂTORUL

Se profilează-n zare, se joacă printre raze,
lumini scânteietoare - aureole sfinte.
Sărută lin văzduhul, trăiește în extaze,
Înalță rugi divine aceluiași părinte.

Intens, absoarbe viața-n nemărginite zări.
Se-arată-n lumi de farmec, scânteie și dispare,
șerpuitor, o undă pe-a' cerului cărări,
transformă viața toată-ntr-o zi de sărbătoare.

El cântă nemurirea și moartea o dezminte.
Trăind, el moare-o clipă pentru un om de rând,
Se naște-apoi din tină și crește din morminte,
El este zburătorul ce moare renăscând.

Un supraom, el pare un pământean mizer
când nimeni nu-nțelege menirea-i pe pământ.
Trăindu-și vesel viața, între pământ și cer,
Apare ca un fulger, dispare ca un cânt.

16 iunie 1942, Buzău



CÂND EȘTI ÎN ZBOR

Când ești în zbor
Simți un fior
Ce te străbate-adesea;
Gândești la cer
Și la pământ,
Gândești la tot
Ce ai mai sfânt,
La Dumnezeu,
La maica ta,
La tatăl tău.
Tu crezi că ești
Un împărat
Și stăpânești
Văzduhul,
Apoi,
De lume
Nu-ți mai este dor.
În zbor
Nu ești nici mare
Și nici mic,

Doar zburător.

5 februarie 1941, Roșiori


ZI DE ZBOR

Drepți! strigă sergentul, cu voce somnoroasă:
Sculați, băieți, afară e bine, alb de zi,
Se-arată cer senin și vremea e frumoasă,
Sculați, și cât mai grabnic, pământu-om părăsi!

Sărim cu toții, ageri. Cu apă dăm pe față
și pasărea măiastră o scoatem din hangar,
luăm în grabă ceaiul și-n calda dimineață
motoarele ne cântă un marș patriarhal.

Urcăm grăbiți. Măiastra și-arată nerăbdarea.
Întinde mândru-aripa. O clipă... Decolează.
Se-arată orizontul. Se luminează zarea
și părăsind pământul, peste văzduh tronează!

Se-agită-n neastâmpăr natura-ntărâtată.
Viteza-i se mărește și pasărea se-nalță.
Elicea prinde aer din larma destrămată
și vulturul plutește și totul prinde viață!

Apar pe ne-așteptate, în avalanșe, norii
Acoperă tot cerul. O rază se arată
E semn că sus e bine, e semnul aurorii
Și pasărea cabrează, ca norii să-i străbată.

Norii se dau în lături. Se-opresc. Ce pun la cale?
Se strâng grămadă-n juru-i, se-aruncă furioși,
o asaltează-ntruna, ar vrea să o prăvale...
Nu pot să o învingă. Rămân neputincioși!

Ne depărtăm de neguri. Pământul se zărește
când norii lasă locul seninului de cer,
Coboară în spirală, motoru-i se oprește
și pierde înălțime, lin, pasărea de fier.

Orașe, sate, râuri, păduri, natura toată
și-arată frumusețea doar de poeți văzută,
iar pasărea se-nclină, viteză prinde, roată,
Continuă-n tăcere spirala începută.

Coboară tot mai jos. Planează peste lanuri
apoi, ușor "se lasă" și lunecă pe sol,
ca micile pirogi, sălbaticele canuri,
Și cade liniștită, în somnul ei frivol.

18 iunie 1941, Alexandria


CĂDERE

Pornit-ai săgeată spre slavă,
cu aripi de foc.
Deodată,
pământu-a simțit necuprinsul noroc
și te-a smuls din înalt.
Văzduhul fierbea înfundat
când lavă ți-a curs din motoare
și moartea a-ntins brațe hâde,
cu gheare...
Sinistru mai râde
când farmece-ngână.
Pe trupul de lut e stăpână!

Din ghemul de flăcări răsar
scântei de-artificii și jar,
scăldate-n culoare de sânge...
Simți fierul cum plânge!

Doar sufletul scapă de rug.
În zboru-i, dureri nu-l ajung
și bate la veșnica poartă
din lumea cealaltă!

Martie 1944, Krosno


PE FRONT

Se așternuse pe pământ, lințoliu
nocturn. Pădurea-ncremenise.
Războiu-și menținea cumplitul doliu.
Părea că toată firea adormise.

Pe drumu-nfricoșat, din pădurice,
ce leagă-aerodromul de oraș,
pășeam tăcut, călcând ca pe arșice,
prudent, cum e în luptă un ostaș.

N-am auzit nimic, pân' la cuvântul:
-Hallt! și-n acest timp, în spate,
simțeam ceva de groază, apăsându-l,
și mâini ce începuseră să cate.

La grade s-a oprit, înțelegând:
-Român? și. kein pistol? o voce zise
Eu am oftat o dată, vrând nevrând.
-Weg! Pleacă! spuse cel ce poruncise.

Târându-mi pașii, ca automat,
un gol se cuibărise parcă-n creier.
Nu-nțelegeam ce mi s-a întâmplat!
Nu auzeam nici țârâit de greier!

Și mai tăcută noaptea mi-a părut,
iar stelele că tremurau pe cer,
În mine, somnul n-a mai încăput
și nici în minte tainicul mister .

1944, Krosno-Polonia


ULTIMUL DRUM

Îi strălucea în ochi, nestrămutată,
dorința de a reuși, la semn
s-arunce-ncărcătura neminată,
cu fum să-nvăluie un X de lemn.

Elicea spinteca înaltul firii.
În jurul soarelui, ca o făclie
ce deschisese poarta nemuririi,
plutea încet pasărea de foc, vie.

Deodată, pregătită de picaj,
s-a avântat spre sol vibrând în freamăt,
ascultătoare ca la un dresaj,
cu-n șuier ce se transforma în geamăt.

A dispărut sub umbrele pădurii.
Am așteptat să iasă, ca un vult',
dar deodată, liniștea pădurii
fu răscolită de un strigăt-mut.

În inimă, pătrunse îndurerarea.
Am alergat spre el cu ce-am putut.
Vedeam pe geana zării-nsângerarea
și bănuiam cumplitul neștiut.

Când am ajuns, totul era sfârșit.
Pământul puhav, înghițise prada.
Doar profundoru-n lacul mocirlit
nenorocirii mai făcea dovada.

Multe-ncercări, dar fără rezultat
de-a-l scoate într-un fel la suprafață .
Pe-o plută-atunci o cruce am înjghebat
ca un nespus Drum bun! în noua viață.

Roșise cerul sângeriul soare.
Tăcerea coborâse pe pământ.
Cu gândul la cumplita întâmplare,
priveam descoperiți, făr' un cuvânt.

Krosno-Polonia
dedicată pilotului Clop Ion


CÂND STELE SE-APRIND

În zilele când nu ți-am scris,
Am plăsmuit aceste file
Vroiam să-nving, dar m-a învins
Iubirea unei dragi copile


TU EȘTI!

În freamătul de șoapte, în tremurul de vânt,
te recunosc, când teii se leagănă-n zefiri,
Un vis care aievea plutește pe pământ,
frumoasă ca tumultul a mii de trandafiri.

Parfum, e-ntreg crenelul din buclele-ți rebele
ce palidele raze, de lună, împletesc.
Mireasmă de narcisă, de maci și viorele,
crescute în dumbravă, când zorii se ivesc.

Pe fruntea-ți luminoasă, privirea-i nor de gânduri,
Ce-apare-n nopți cu lună, ca-n basme-poezii,
Și se strecoară-alene, furișe, printre rânduri
de etherate gene, spre-a viselor stihii.

Mlădiul corp, un lujer cu fragede petale,
îmbelșugări pierdute pe-ascunsele cărări,
împrăștiind în juru-ți, sclipiri ca de cristale
cu strălucirea, plină de-a' dragostei chemări.

Tu ești! îmi spune noaptea, prin reci clipiri de stele.
Pământul, prin răsuflu de viață și mister.
Tu ești fecioara blândă a visurilor mele,
ce-mi lași în suflet urma cometei de pe cer!

2 iulie 1942, Buzău


DORMEAI!

Dormeai așa, de parcă-n vis
ți s-a deschis o poartă,
visai că intri-n paradis,
și-n inima-ți curată
chemai, pe raze, feți frumoși,
din cer să se coboare,
să fie mândri, curajoși
cu zmei să se măsoare.

Dormeai, pe buzele-ți fragile,
am prins o sărutare,
și cum în inimi de copile
dorința se prăvale,
așa zâmbit-ai, îngeresc,
un zâmbet plin de dor.
M-am dus. N-am vrut să te trezesc,
dorindu-ți Somn ușor!

7 februarie 1942


AȘTEPT ȘI AZI

Te-am așteptat cu focul din priviri
aprins mereu ca-n nopțile de veghe,
cu inima-mbrăcată-n trandafiri
cu spini, în loc de mătăsoasă zeghe.

Sângele ce picura din răni
croia spre tine înroșită cale
ce-ar fi umplut nesățioase căni,
să bem în cinstea întâlnirii tale.

Și așteptam îndepărtata clipă,
topindu-mă din ce în ce în mine,
ca un vulcan, ce flacăra își ține
să nu răneasc-a timpului aripă.

Dar așteptările fiind în van,
încerc să uit promisiunea mută,
Beau singur toată cupa ne-ncepută
în care-ncape, poate, un ocean.

Și liniștit, primesc din nou scânteia
ce-mi luminează calea de urmat
în care nu-i stăpână doar femeia,
și-aștept și azi, ca-n clipa ce-a zburat.


MAMA

M-ai legănat în palele de vânt,
m-ai adormit cu cântecele serii,
iar nopțile mi le-ai umplut de vise
și de speranțe multe, nedescrise.
M-ai apărat de armele durerii
și mi-ai sădit încrederea-n cuvânt.

Când am crescut, m-ai ridicat în sus,
mi-ai arătat cât de frumoasă-i țara.
Mi-ai spus legende cu eroi străbuni
m-ai lămurit că oamenii sunt buni,
că florile învie primăvara,
și câte alte lucruri nu mi-ai spus!

Pe când înțelegeam acestea-n parte
și aș fi vrut să te mândrești cu mine,
ochii scăldați în lacrime fierbinți
au șiroit durerea de părinți
și așteptam zadarnic o minune
când liniștită lunecai în moarte.

Spre tine-mi zboară gânduri, azi, șuvoi
când sunt la greu și vreau să-ți cer povață!
Aș vrea să-ți spun că-mi este dragă școala,
ce e pe-aici, cum este rânduiala
și de putem la toate face față
de când ai ferecat poarta spre noi.

Dar toate-acestea cred că le cunoști,
că doar plutești tăcută-n feerie
și te simțim alături, pas cu pas;
Tu ai plecat, iubirea ți-a rămas
în inimile noastre chezășie
Până vom fi soldații marii oști.

ÎN RITMUL ANOTIMPURILOR
Au înflorit iar teii,
Parfumul lor
Îmbătător
Ne-a amintit trecutul
E primăvară iar.

ACELAȘI CÂNT

Doar tu ai mai rămas, bisericuță,
în crângul plin de apă și noroi.
Doar umbra ta se profilează, sfântă,
printre tulpinile arborilor goi.

Din când în când un corb mai trece-n zbor
Deasupra lacului tăcut și înverzit
Și arborii se plâng căci frunza lor,
Ce o așteaptă, încă n-a sosit.

Și nici un om nu întâlnesc în cale
Iar vântul printre crengi pare că-mi spune:
"Ai fost și vei rămâne veșnic singur!",
Atât de-nstrăinat mă simt pe lume.
O vrabie își ciripește gândul,
pe care și-l unește cu al meu:
"Hei, vezi că nu ești singur în tot crângul!",
îmi strigă broaștele din heleșteu.

Atunci, mă-nvăluie-o lumină nouă,
Simt inima cuprinsă de avânt
și strig: "Veniți prieteni! Mie, vouă
Ne este dat s-avem același cânt!"

26 aprilie 1942, Buzău


SINGUR

Sunt singur în casa cu zidul de bârne.
Sunt singur, cu gândul și frigul și neaua.
Pereții trosnesc, în crivăț și sună
ceasornicu-n liniștea iernii. Șoseaua,
cu fulgi își ascunde a carelor urme.
Un stâlp, din zăpadă, căciulă-și adună.
Trăsnește o armă. e-aici vânătorul.
În croncăn sinistru, un corb își ia zborul.
Alt trăsnet, stârnește în aer mister.
Cabana, împrăștie-un fum albăstrui.
Trenul, își umflă plămânii de fier
și-aruncă-avalanșe de nori secetoși,
spre care, privirea în grabă o sui,
să facă, din zmei, feți-frumoși!

O pată se vede pe pârtia albă
A cerului. Sunet de bucium se-aude,
Înfruntă văzduhul și cerne zăpadă
Pe norii de fluturi dansând în eter.
De zbor obosită se-ndreaptă să vadă
Câmpia. Planează spre ea cu salbă
Pe aripi, bogată, de apă și ger.

28 noiembrie 1942, Buzău


SE VOR ÎNTREBA

Undeva, au răbufnit rafale de mitralieră;
Oamenii, se seceră unii pe alții
Și nici măcar nu se cunosc!
Cineva le-a spus că sunt dușmani
Și au crezut...
Cei care până mai ieri
Se plimbau pe aceleași străzi,
Își zâmbeau și-și cereau scuze
Dacă se atingeau întâmplător,
Astăzi sunt dușmani de moarte!

Undeva, oamenii au tăcut
Și vorbesc tunurile.
Dar oamenii,
Cât mai au capul pe umeri,
Se vor întreba...
Își vor răspunde...
Atunci, vor tăcea armele
Și vor vorbi ei, oamenii!


LINIȘTE

Lasă-mi, cerule, povara
gândurilor, să-mi ascund
sub încrețitura frunții,
sau a visului profund

Și topita lavă curgă
pe sub sălciile plânse,
licurici, scântei să sară
luminând căile-ascunse

Să prind plutitoare frunze
în săgețile de raze,
Aripilor obosite
s-aleg ultimele oaze

Și să-ncerc, din firul vieții
să desprind uitate taine.
Cântul lor îmbrace zorii
cu înmiresmate haine.

Și în hora amintirii
salte pas zglobiu de vrăbii.
Liniștea, stăpână-n creier,
uite tristele corăbii.


NOAPTE DE MAI

Dorm crizanteme,
dileme,
în scâncet de humă,
în tremur de gene!

Se-apropie vântul
și șuieră-n frunze.
Învinge tăcerea.
Murmură apa
când valul malul izbește,
pământul trezește.

Luna se-ascunde în frunze
și nori.
Miresme se-nalță din iarbă,
din flori.
Liniște-adâncă
de stâncă,
se lasă.

În lunca umbroasă,
când greieri cu țitera spartă,
aruncă triluri în aer
se naște al zorilor caer.
Castele de nori se înalță
și bolta cuprind în hotare de neguri.

Pe aripi de vânt luna plutește,
lumina-și întinde,
când freamăt de zori
în mii de culori,
pământul cuprinde.

Zgomot de ziuă, se varsă pe luncă,
pe munți și pe dealuri.
Cu valuri,
apa mai aprig izbește în maluri.

Iarba se leagănă, în cântec de păsări
în tremur de vânt,
Iar ziua,
născută din somnu-i de o noapte,
cuprinde întregul pământ!

11 mai 1943, Râmnicu Sărat


ÎN ZORI

În zori,
când soarele sărută
umerii goi ai zilei,
coama dealurilor,
piscurile munților,
comorile lumii
își așteaptă stăpânul,
omul.
Sub privirile lui
totul capătă culoare,
măreție și viață,
tărie și rod.
Cu aripile sale
învinge finitul
spre infinit.

1943, Râmnicu Sărat


E TOAMNĂ!

E toamnă!
Cad frunzele,
ca gândurile cad
în vad de liniști.
Coboară,
din înalt,
o ceață deasă, pământie
pe miriști.

La margini de lac,
cu șoapte ne-nțelese,
frunzele se strâng
plângând!
Golașii arbori,
lasă lumina lunii albă
prin brațe să treacă.
În scânteieri de unde,
o rază-acum pătrunde
și, căutând adâncul,
în neguri se ascunde!

14 noiembrie 1943, Râmnicu Sărat


TREC ANII .
S-a răscolit natura de vântoase
și a adus, cu zilele ploioase,
steluțe jucăușe, sclipitoare,
ce-ntind discret o coardă care doare.

Noianul fulgilor căzuți pe frunte,
îmi prelungesc azi firele cărunte;
Semăn puțin cu omul de zăpadă,
Dar ochii mei continuă să vadă

Cum fulgii se aștern, de parcă sapă
la temelia anului ce pleacă.
Și-un piedestal, de-argint și de rubine,
ridică pentru anul care vine.

Un an s-a dus, dar altul, de speranță,
înclină favorabil în balanță
și îmi îngrop regretele-n tăceri,
în așteptarea altor primăveri!


DE VREI GÂNDURILOR VAD

De vrei gândurilor vad,
unde apa cristalină
cerne pietrelor lumină,
iz înțepător de brad,

Pentru gândul cel mai drag
să-l alegi acolo, unde
păstrăvi sclipitori în unde
au sărit ultimul prag.

Pentru gândul mai ascuns,
vadul tulburat de ape,
unde umbrele-s aproape,
soarele pierdut și dus.

Iar de vrei gândului leac,
lasă-l, muntele, să vadă,
apoi vulturilor pradă,
călător înspre alt veac.


POETUL

Doar o fereastră mai lucea în noapte
când zeci de adormitele-i surori,
tăifăsuiau cu luna până-n zori
privind la dânsa mute, nemișcate.

Ca-n ceață, se zărește în lumină
un om, vorbindu-și gândurilor sale
și creionând răspunsuri estivale
care încet, în stihuri se anină.

O lume-nchisă între-acei pereți
se zbate între moarte și viață,
cerându-și dreptul de-a privi în față
la adevărul celor înțelepți;

Un adevăr ce îl aud țăranii
când, iarna, laolaltă se adună
în jurul celor care și-au strâns anii
de-nțelepciune, ca lăuta-n strună,

Pe care-l cântă, melodie rară,
alean al inimilor însetate
de eroism, de dragoste de țară,
de pace, de iubire, libertate!


MĂ CHEAMĂ AMINTIREA


Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
ceva parcă mă arde și inima mă doare
și urcă pân' la creier o moleșeală stinsă
ce-nvăluie, ca ceața, durerea necuprinsă.

Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
ce duc spre-aceeași țintă, al vieții început.

Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-așează
pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
și-o undă de mireasmă de crini și busuioc,
îmbracă amintirea și-o-nchide într-un obroc.


Copyright © 2003- 2007