Scrieri
 


Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)
Peregrino (2004)
Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)
Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)
Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
home > scrieri > Ganduri peregrine - Gutierrez

Poeme in Urdu HUGO GUTIÉRREZ VEGA

Gânduri peregrine
antologie poetică


Traducere, note şi îngrijirea ediţiei:
ELENA LILIANA POPESCU

Aparut in februarie 2009


POEME ALE IUBIRII TINERE

MADRIGAL REFLEXIV

Să spui în dimineaţa aceasta
un nume feminin
şi să vezi cum ceaţa
acoperă
oglinzile zilei.
Să spui un nume, încet,
fără grabă,
să-l laşi între buze
să se coacă
pentru ca să dăinuie.
Au fost şi alte dimineţi
ca aceasta,
alte zile abandonate
şi alte nume deja spuse,
dar spuse în grabă,
fără ca să-şi poată
oferi savoarea,
fără ca gura
să le răpească aerul.
Acest nume,
astăzi, într-o vineri de toamnă,
rostit în faţa munţilor,
aceste cuvinte,
spuse rar,
literă cu literă.
 
            II

PENTRU A TE NUMI

Ţipătul acesta în adâncul nopţii,
ascultă iubito,
păsările din zori.
 
Pentru a te numi, iubito, pentru a te numi,
pentru a uni literele numelui tău.
Pentru a te inventa, iubito, pentru a te forma
ca pe un ciorchine care a alungat vara.           
 
Pentru a te numi, iubito, pentru a te inventa,
ascultă iubito,
păsările din zori.
 
 

DESPRE TIMP

 
            I
 
Inima mea.....
inima ta....
două voci
într-un timp al uitării.
 
Nelocuiţi în vis
paşii tăi şi ai mei.
 
            II
 
Deja tăcute vocile care nu au fost,
care nu vor fi,
care sunt,
acum,
într-un timp trecut
oprit.
 
            III
 
Fără veşminte,
te iveşti dinspre maluri şi stufăriş,
şi prin coapsele tale
cântă ceaţa.
 
Râul dispare.
 
            IV
 
Tu erai,
în timpul
pădurilor pustii.
 
Tu erai
reflectându-te
în oglinda heleşteului.
 
Tu erai
pe drumurile
pamântului.
 
Tu erai
la izvoarele
sângelui.
 
Tu erai
figura cenuşie
în palidele saloane,
şi tu,
în aeroporturi,
cu eterna batistă
şi cu ochii înceţoşaţi.
 
Tu eşti cuvântul de bun rămas,
întodeauna, cuvântul de bun rămas.
 
Tu vei fi
pe drumurile pământului,
pe filonul permanent al viselor.
 
            V
 
Timpul nostru ploios,
timpul nostru,
gazelă urmărită,
va renaşte...
 
            VI
 
Astăzi îţi voi şopti un cuvânt la ureche
şi nu-l vei auzi.
Noi nu mai suntem aici...
a trecut amiaza
timpului ce va veni.
 

GRECIA

oraşul şi ruinele
 
            I          
 

FLAUT

 
Flautul care inaugurează logodna
are în aprilie rezonanţe grăbite.
Ştie păstorul că după amiaza
îi va oferi un trandafir
şi că flăcările sale duble se vor duce cu vântul.
 
În timpul nopţii, statuia fura un lampadar,
rotind în jur penumbra în timpul dansului.
 
În oraş luminile;
drumul fără să ştii,
graba inutilă.
Mai multă mişcare:
membrele îngheţate ale statuii.
 
            II
 

ROND

 
Şarpele cu clopoţei îmbie
la dansul umbrelor.
 
Este chemarea
rugului văduv
care-şi plânge cenuşile extaziate.
Şarpele cu clopoţei îmbie.
La ţară,
prezenţe eterice.
 
            III
 

RITUAL

Aveam un cuvânt
ce îmi ardea gura.
Nu am ştiut să-l spun;
nu a vrut aerul
să mă elibereze de povara sa.
 
În templul lui Apolo
vocile reunite
inexistente
mă înconjurară pe loc,
ţipa aerul.
 
Am spus cuvântul
coloanelor,
sânilor îngheţaţi
al oracolului.
 
Marea Greciei
îmi păstrează cuvântul;
aerul a vrut
să mă elibereze de povara lui
şi în ochi
mi se naşte o nouă grijă.
 
            IV
 

NAHUATL ÎN ATENA

 
A ajuns cu mine
ascunsă în pălăria mea.
Nu am simţit-o
în zilele în care nu am trăit.
Merge cu mine
deja stapână a casei,
ale ei sunt
flautele oaselor mele.

            DIN ANGLIA

DOUĂ LITANII ALE ZORILOR

 
            Lui Carlos Fuentes
 
            I
 
Din copilărie a rămas foarte puţin.
Spun asta la patru dimineaţa
în timp ce vulturii îşi fac rondul
deasupra smochinului lumii.
Este ora la care reporterii îşi beau cafeaua;
ora la care scriitorii
privesc tabloul zorilor.
Spun aceasta în timp ce oraşele îşi numără morţii.
O spun cu mâinile lăsate de-a lungul acestui corp
care mă ajută să mă aşez să contemplu
apusul soarelui în aceste insule greceşti,
şi răsăritul la al patrulea turn din San Gimignano.
Într-o zi voi scrie câte ceva despre miturile
epocii în care mi-am propus să trăiesc.
Voi vorbi despre zeii
şi despre semizeii de pe benzile desenate
− barrruuummm splach cuas ratatatata −
care acum spun mai mult decât frumosul penaj al cuvintelor
cu care oamenii s-au împodobit mereu,
prin acest corp care presimte
fiorul cancerului,
militar de rang înalt,
mare eliberator al „al poverii cărnii”.
Ar trebui să se scrie
noua teogonie
apropiată mai mult de pământ,
de nevoile pe care le au femeile, bărbaţii şi turmele,
decât de culmile norilor,
peninsulă şi plajă ale unui olimp
locuit de zeii făcuţi după chipul oamenilor.
După aceea apăru Nietzsche...
 
Am scris toate acestea de pe reportofonul
pe care fiica mea l-a câstigat la târgul de la Hampstead.
În numele noului Apolo,
al noii zeiţe Venus,
şi al celui mai nou Orfeu.
 
Spun în cele din urmă
că Zeus al nostru,
fratele cel mare,
tatăl ideologic,
tehnocratul,
organizatorul ministerelor;
stăpânul nostru,
porumbiţa roşie de pe marginea biroului
stăpânul formalităţilor,
stăpânul aurit al convenţiilor şi al tratatelor,
ne-a răpit glasul.
Să facă gălăgie profeţii cei tineri
− barrruuummm splach cuas ratatatata −
ca Hesiod abia născut
să cânte oamenilor
teogonia pe care oamenii au inventat-o
şi o vor inventa pentru a putea respira,
descifrând în măruntaiele oii
sacrificate de marele sacerdot
în zorii lumii.
Într-o jumătate de oră va veni ziarul.
Pe munte se vor spune cuvinte
care fac ca soarele să răsară pentru toţi
şi în toate zilele.
 
            II
 
Cele opt cuvinte ale descântecului,
cercul de cenuşă....
la miezul nopţii
vrăjitoarele din Macbeth vor cânta iar,
porumbiţele negre se vor roti oarbe prin clopotniţe.
 
Noaptea asta doar prevestirile circulă slobode
pe străzile celor patru continente.
 
Trebuie să inventăm noi cuvinte pentru incantaţii.
Batrânele vrăjitoare îşi numără oasele de pisică
de pe catifeaua neagră şi nu găsesc răspuns.
Ramurile arborelui sfânt străbat corpurile
dar picătura cade limpede;
ochii pisicilor nu mai vorbesc,
nu există răspuns în ceaunul vrăjilor.
Sacerdotul arde tămâie şi răspunsul nu vine.
Spunem cuvinte.....
unul, două, o sută, mii de cuvinte,
producem zgomote prin lovirea oaselor,
clopote binecuvântate,
toaca de păresimi,
amplificatoare,
magnetofoane,
claxoane,
gâtlejuri
trompete,
poate se întâmplă o minune
şi se descifrează semnele
în zorii din aeroporturi.

SCRIS ÎN 1968

 
            Lui Manuel Rodriguez Lapuente

            1
 
Notez aceste lucruri într-o amiază a lui 1968.
Anul în care îngerii teribili
şi-au lăsat aripile în cârciumile cerului.
 
 
            2
 
Nu a rămas mult de spus
după atâta discurs.
Poeţii ar trebui să vorbească
prin fapte tăcute.
 
 
            3
 
Aici oamenii nu trăiesc.
Stau întinşi acasă,
deplasându-se de la baie la televizor,
cumpărând lucruri din supermarket,
ascultând anunţuri în aeroporturi.
 
 
            4
 
Fără ca iubirea să o ştie,         
fără ca să o spună istoria
paşii continuă
prin subteranele din toate oraşele.
Va fi surprinsă iubirea
când, grăbită de paşi,
se va naşte ziua.

            5
 
Lui A.G. Orwell
           
Poeţii, îngerii fără aripi,
cum să scrie pentru a spune ceva
în acest sfârşit al anului 1968.
Ce se va întâmpla cu cuvintele,
cum să le înalţe tinerii            
ca să oprească anul 1984?
 
 
            6
 
x plus 38gzuir 184-131 68 x m u
Semnele,
noile semne, pentru ca maimuţa să le ştie.
Acum rezultă
283% - 8 # 7 x u m x u m
şi mâna de oţel
şi ranga
zzzzzzzzz ггггг zzzzzzzz
 
Maimuţa din viitor
va descifra această chemare trivială.
 
 
            7

CE ŞTIU EU

Noi, cei care trecem prin vara lui 1968
avem multe reţete,
multe chei de interpretare
a vocilor tinerilor,
a ciomegelor poliţiste,
a tablourilor lui Mao,
a pletelor arzând ale Rozei Luxemburg.
 
Ce ştiu eu,
acolo sunt schemele, tratatele,
comentariile de la BBC,
atâtea lucruri profunde, vehemente,
elaborări, statistici,
discursuri ale congresului scriitorilor,
enigme ale IBM,
multe lucruri care nu spun nimic
în această zi de iunie a lui 1968.
 
Notă: Autorul, în pofida a tot ceea ce a spus, şi într-un act de acceptare al lumii şi de adaptare la realitate, publică acest poem născut într-o zi de iunie a lui 1969, la ora 5.00 p.m şi mort la 5.01, în aceeaşi zi..
 
 
            8
 

FINAL

Il poeta chiude il becco.
Ar trebui să-mi tacă pliscul
şi să evit străzile laterale.
 
Să-mi arăt capul plecat,
găurile de la pantaloni,
inima, care pentru o vanitate ieftină
aştept să fie transplantată într-o zi
într-un negru din Africa de Sud.
Ar trebui să-mi tacă pliscul
şi să scriu doar în toalete
la lumina beţelor de chibrit,
să desenez pe pereţi grafitti cu cărbunele
şi să le sfârşesc cu vârful nasului.
 
M-am născut într-o lume atât de solemnă,
atât de plină de comemorări civice,
de statui,
de vieţi de eroi şi de sfinţi,
poeţi ai metaforelor supreme
şi de oratori locali;
în oraşul care are întotdeauna pusă
masca de jad şi de turcoaz,
şi cum m-am născut aici
ar trebui să-mi tacă pliscul
şi să pictez doar în toalete.                 
 
 
            9
 

NOU FINAL

              Lui Alfonso Arriola
 
Vor exista alte drumuri, sânge agitat.
La ceea ce te gândeşti acum, mâine se va duce.
Astăzi atârnă la fereastră
o speranţă nenăscută.
 
Ies în stradă şi merg.
Lângă mine merg cuvintele
care s-au întors prin fereastra deschisă.
Se întorc îmbrăcate ca paiaţele de târg,
ca morţii de la carnaval,
sau ca regii burleşti.
 
Vor exista alte drumuri, sânge agitat.
Alte cuvinte, inimă a pământului.
 
            10

POST DATATĂ

            Lui Rafael Kuri
 
Vom pleca toţi călătorind prin văzduh.
Cei aşezaţi pe jos,
cei de pe coridoarele ospiciilor,
cei de la uşa sălii de operaţie, 
cei ce urmăm dricurile,
cei ce închidem ochii persoanelor iubite,
cei ce iubim la malul mării,
în piaţă,
în bordeluri,
în spitale.
 

VARĂ

1
 
Ne-am plimbat împreună un timp.
Se poate spune că aproape tot timpul
călătorim cu mâinile înlănţuite.
 
Erai acolo, după-amiaza,
sub ceaţa strălucitoare.
Am recunoscut că vinul de Tarquinia
era foarte bun
şi că în cântecul copiilor de pe plajă
răzbăteau timpurile lui Garibaldi.
Nu ai rezistat tentaţiei
de a folosi o metaforă fără un motiv anume.
(Citiseşi opt cărţi în timp de o săptămână.)
Ai spus că Cerveteri era o navă liniştită
în mijlocul tumultului păsărilor marine.
La ora cafelei metaforele tale
s-au predat fără condiţii.
Ai spus că poemele mele erau pedestre.
Eu am lămurit că doar încercam să povestesc ceva
Şi că de trei ani
ideea a recrea realitatea nu mai avea sens.
Fetele cântau o melodie din al doilea război.
 
Trebuie să spun că nu-mi amintesc ce s-a petrecut în noaptea
aceea.
Cred că întunericul ne-a lăsat să ne afundăm unul în celălalt.
Ziua următoare şoseaua era plină de morţi.
De la terasa hotelului
ferragosto îşi agita fanioanele.
Am văzut orezăriile din Vietnam,
închisorile lumii, străzile din Praga,
hotelurile din Memphis.
Am fost de acord să suprimăm adjectivele.
Atunci a fost ziua când ai folosit ultima metaforă a călătoriei.
Nu mi-o amintesc. Memoria mea nu mai reţine nimic.
Ceea ce rămâne
este claritatea oarbă a navei Cerveteri.

2
 
Pentru că de astăzi înainte
toate zilele vor fi decisive
şi toate lucrurile
cu totul irelevante
le strâng mâna
tuturor prietenilor mei.
Ignacio, nu va mai fi timp
pentru a hoinări pe străzile din Assisi
cu un papagal beat
legănându-se pe umărul tău stâng.
Nu va mai fi timp, Rafael,
pentru a cârpi o gaură la pantalonii tăi cei vechi.
Manuel, nu mai rămân prea multe adjective.
Alfonso, râsul se asfixiază
în ultima zi a verii.
Stăm pe jos la marginea drumului.
L-am schimbat de atâtea ori, am ocolit atât,
încât aripile de pânză nu ne mai ajută.
 
 
3
 
Este necesar să închidem poarta
pentru ca această vară să nu fugă.
La sfârşit, prieteni, ne dăm seama
de faptul că galopul continuă
prin defileul impulsurilor
ne-am aşezat să ne amintim faptele
unei veri obositoare.
Amiaza este bună pentru a găsi breşe
în timp.
Să ne ia de mână eroica amărăciune.
Să spunem poeme vechi, cântece demodate,
cuvinte altădată magice.
Să negăm că există un gol, un labirint omnipotent.
 
Nu ştiu de câte ori m-am deşteptat
cu picioarele ghemuite
şi cu pumnii strânşi.
La marginea neclară a patului,
faţa întoarsă
abia rezemată.
În orice zi ce urmează unei astfel de nopti
adjectivele se răzvrătesc
Soldul aceastei zile: o mulţime de substantive
la groapa comună.
 
Noaptea care urmează acestei zile
vei fi alături de chipul
ce va număra privirile.
 
Vei murmura cu ochii plecaţi
o incantaţie de T.S. Eliot
timpul trecut şi cel prezent...
...trecut prezent ...
 
Chipul nu va asculta nimic.
Dimineaţa ce urmează acestei nopţi
o să fim împreună, vom fi împreună,
vom rămâne împreună.
 
Vezi aceasta, poet minor, frate fără loc,
care deja nu mai şti cine eşti.
O vezi, frate al nostru singur,
deja stau împreună umbrele, deja începe muzica.
Să negăm că există un gol, un labirint omnipotent.

CÂNTEC DESPRE LUCRURILE APROPIATE

            Pentru Lucinda, Fuesanta şi Mónica
 
Revelaţiile cotidianului
sunt în această zi prea clare.
Alergăm pe culoarele aerporturilor,
ca întotdeauna vocile ni se suie prin tălpi
se agaţă cu şapte lacăte de stomac,
de piept, care în această zi nu este în întregime al nostru.
 
Înainte să se nască poeţii
toate lucrurile erau ale copiilor.
Copiii domneau peste o ţară nedisputată.
Apoi, au venit poeţii epici,
liricii dramatici, chelioşii îndrăgostiţi,
profeţii ursuzi, cei solari,
teluricii, grăsanii vanitoşi.
 
Veniră şi ocupară zona misterului
şi a vocilor care nu spun nimic.
 
Astăzi poeţii se luptă cu copiii;
profeţii stau departe de poarta vrăjilor.
Dar copiii ştiu să citească paginile albe ale zilei
ştiu că mâinile sunt ale sale,
că lumea face parte din corpul său.
 
Poeţii ar trebui să devină din nou copii micuţi,
să înveţe iar acest alfabet care nu spune nimic,
şi care îşi aşează capricios cuvintele cristaline
în caleidoscopul zilelor trăite pe plajă,
goi, cu gâtlejurile pline de soare, de aer
şi de apă care vine şi vine, până ajunge la un continent
pe care nimeni nu va putea să-l descopere.

PIETRELE DE LA SANTA MARIA

            Lui Rafael Alberti
Niciodată nu lipseşte un prieten care să-i ceară o garoafă.
 
Pietrele de la Santa Maria,
dragă Rafael,
sunt aceleaşi pe care le-ai lăsat:
pietricele gri, rotunde
pe care abia le simţi în mâini;
cântece desprinse din munţi
care au fost aici dintotdeauna;
stânci de culoarea sepiei în viţa de vie,
de lângă drum.
Stânci pe care un om
poate să stea în linişte
vorbind cu vârfurile pantofilor săi.
 
Totul este la fel dar vântul este altul.
Vântul care bătea la plecarea ta
sufla liber pe străzi.
Cel de astăzi se poticneşte pe la toate colţurile.
Este un vânticel care se strecoară
între anteriruri şi săbii.
Un vânt şovăitor
asemenea acelor orbi care trăiesc
pe undeva prin oraş.
 
Mi-a produs suferinţă vântul ţării tale,
dar pietrele...

NOTĂ ROŞIE

            Lui Cesare Pavese
 
Să ies într-o dimineaţă din casă
fără să-mi beau cafeaua, fără să spun nimic,
fără să-mi sărut soţia sau copiii.
Să ies rătăcind pe străzi,
să iau acel tramvai,
să merg prin grădină fără să văd că soarele
îşi atârnă luminiţele sale
pe ramura arborelui.
Să merg prin grădină
fără să văd un copil care ne priveşte cu atenţie,
fără să văd pletele roşcate, negre, palide.
 
Să trec ducând cu mine un surâs mort
cu buzele strânse până ce răneşte.
 
Să intru în hoteluri,
să găsesc unul tăcut şi îndepărtat,
să mă strecor în cearşafurile curate
şi fără să spun un cuvânt, fără să deschid fereastra
pentru ca soarele să nu-şi aducă speranţa
şi să apăs pe trăgaci.
 
Nu am spus nimic.
Nici soarele,
nici floarea pe care ne-au dăruit-o tinerele.
 

ORAŞ ÎN RUINE

            Lui Manuel Gonzales Cosio
 
Aici nu trebuie să intre nimeni;
doar o frumoasă inimă de porumbiţă gri,
o stea de turcoaz,
o floare abia deschisă.
 
Aici au fost războaie şi rituri,
ceremonii ale zilelor însângerate
adorarea celor lumeşti.
 
Aici se întâlneau zeii.
 
Să nu intre nimeni în oraş.
Îşi trăieşte moartea cu o mie de ochi.
 

VIAŢA ŞI MOARTEA POEMULUI

            Lui Octavio Paz
 
Astăzi a vorbit Octavio Paz.
Creşteau în aer secretele
cataplasmele de turcoaz,
alintările de jad
plasturii de pene preţioase,
râurile nopţii,
soarele albastru,
luna portocală,
pasărea umbrei,
broscoiul atotputernic.
Toţi ascultam galopul cailor săi.
Nu era nici o cale de scăpare:
pe drumuri crăpături de cuvinte,
recife de cuvinte în mare,
furtună de cuvinte în zbor
înspre singurătatea poemului.
 
Ce păcat că poemele
trăiesc doar minute în aer
şi cad apoi în colivia
chirurgilor de la autopsie,
ce păcat că frumoasele cuvinte mor de atâtea ori.
Moartea este modul lor de a rămâne vii.

PERSISTENŢA IUBIRII CĂUTATE

            Lui Paco Rabell

Astăzi ploua peste Cambridge
când am cumpărat de un şiling
scrisorile lui Keats.
 
Astăzi este o zi bună pentru a muri
pentru ca să se stingă rugurile,
pentru ca să se sfârşească iubirile.
Se termină din nimica toată:
din cauza unor cuvinte în plus,
a unei grimase,
a unui zâmbet nepotrivit,
a unei mângâieri neoferite,
se termină pentru că nu rezistă
vexaţiunilor cotidianului.
 
Astăzi plouă în Cambridge
şi am luat sub braţ scrisorile lui Keats.
Plouă cu picături de apă şi de singurătate.
Pe drumuri, această carte pe care nu o voi citi niciodată.
 
 



Copyright © 2003- 2007