Scrieri
 


Ţie (1994)
Tărâmul dintre gânduri (1997)
Cânt de Iubire - Song of Love (1999)
Imn Existenţei (2000)
Pelerin (2003)
Cânt de Iubire - Pesma Liubavi (2001)

Peregrino (2004)

Cânt de Iubire - versiune chineza (2006)
Cânt de Iubire - Song of Love - editie revazuta 2007
Cât de aproape... - Lo cerca que estabas (2007)
Unde esti, Timp? (2007)

Poeme - romano-urdu (2008)


Viaţa impersonală (1993)
Introspecţia (1994)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul I (1997)
Înţeleptul de la Arunâchala volumul II (1997)

Caosmos. Katharsis nu doar pentru mine (2002)

Introspecţia - poeme (2005)
Frumuseţea Tandreţei (2006)
Harpă de umbră şi lumină (2007)
Viaţa impersonală (revăzută 2007)

Lucrări, Culegeri, Cursuri
Cartea "Zborul. Vis şi destin"
Poezia, pentru mine

Poezii de IOANA GEORGE
Selectii din volumul "VISUL MEU. ZBOR ŞI DESTIN"
cititi selectiile
  home > scrieri > Além do Azul / Dincolo de Azur

Além do Azul / Dincolo de Azur

de Elena-Liliana Popescu si Luciano Maia
Brazilia, 2012

cititi cateva poezii din volum (pdf)

Referinte:
http://diariodonordeste.globo.com/materia.asp?codigo=1193458
http://www.interjornal.com.br/noticia.kmf?cod=19109240



ELENA LILIANA POPESCU ŞI LUCIANO MAIA: DOUĂ LUMINI ALE LATINITĂŢII

Când prietenii mei poeţi mi-au cerut o prefaţă la această carte de poezie la care sunt co-autori, m-am simţit foarte onorat. Am o admiraţie profundă pentru amândoi şi, în alte ocazii am scris pentru fiecare dintre ei, separat. Voi încerca să nu repet întrutotul ceea ce am spus cu acele ocazii.


Am spus atunci că poezia lui Popescu este „metafizică”. Nu am spus-o atât în sensul filozofiei aristotelice, ci într-un sens mai amplu. Vreau să spun că este o poezie care caută transcenderea, –inclusiv în unirea cu Absolutul–, şi depărtarea de emoţia facilă; care caută să bată la poarta inimii în căutarea frumuseţii eterne; care îi cheamă pe cititorii săi, astfel încât aceştia, de asemenea, să pornească pe o cale de contemplare şi de iubire.

Şi aceasta se vede chiar din primul său poem, „Reverie”, dedicat lui Luciano Maia. În el gândul este asimilat mării şi stelelor. Şi are dreptate, pentru că este o imensitate care rămâne liniştită, doar pentru a ‘rătăci’ în căutarea adevărului şi a iubirii.

Aceste versuri sunt personale, Popescu este autorul, da. Dar ele sunt, de asemenea, ale umanităţii. Acest lucru l-a exprimat foarte bine o mare glorie românească, Lucian Blaga, care în „Stihuitorul”, ne spune: „Traduc întotdeauna. Traduc / în limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-l spune, îngânat suav, in limba ei.”. Într-adevăr, poezia lui Popescu încearcă să pună în cuvinte –sarcină descurajantă– gândul abisal despre frumos…

În „Pietà” porneşte de la celebra sculptura a lui Michelangelo pentru a medita asupra forţei artistului. Într-adevăr, el dă viaţă materiei amorfe; marmura dură, prin forma frumoasă, prinde viaţă şi plânge şi ne învaţă: ‘Şi-n veşnica ei resemnare, îndură / întreaga durere ce Lumii e leagăn.’ Şi este adevărat pentru că în “Pietà”, Fecioara şi artistul contemplă trişti devenirea umană.

Além do Azul Além do Azul Além do Azul

Poate că această durere să nu schimbe lumea, dar să ne ajute să reflectăm şi să ne întâlnim, în intimitate, cu plânsul greşelilor noastre.

Orice selecţie este dificilă, cu atât mai mult în acest caz, dar îmi închei referirea la Popescu cu sublimul poem „Tu”, în care poetul se îndreaptă spre Dumnezeu ca ‘adevăr inefabil’. Şi este adevărat, pentru că poezia este strâns legată de divin; are puterea de a ne aduce mai aproape de ‘starea indescriptibilă, a Fiinţei Supreme. Pe de altă parte creatorul uman, împreună cu această măreţie, vede cât de mică este încercarea noastră de a exprima în cuvinte o atât de mare frumuseţe, ‘chipul tău de lumină’.

De asemenea sunt în dificultate să aleg aici unele poeme ale lui Maia. La întâmplare menţionez „Umbre la masă”, în care poetul re-creează, cu adierile din sertão-ul său, banchetul platonic. Îşi imaginează că în jurul mesei, se reunesc umbre; umbrele –cred eu– nu doar ale strămoşilor ci, de asemenea, cele ale celor care trăiesc şi sunt departe. Şi fiecare umbră aduce la masă partea sa de tăceri şi de amintiri. Acesta este, poate, aceeaşi idee pe care o avea bunul Socrate, care nu se temea de moarte, mai mult, încă, o dorea, într-un anumit sens, pentru că el credea că va putea vorbi în lumea cealaltă, cu filosofii şi cu oamenii eminenţi care îl precedaseră şi care îl instruiseră. „Tăcere, deci, amintiri şi doruri: / ascultăm, pentru că ne întreabă cei vii”). Este o temăcare revine în această carte de poeme, în „Umbre a tot ce va fi”.

Dintotdeauna artiştii şi-au exprimat mereu dorinţa de a se purifica prin intermediul artei, de nedreptate. Această căutare de puritate poate părea sterilă, dar nu este aşa. Nu este vorba de o izolare ci de o reflecţie, care ne poate oferi frumuseţea estetică şi morală, chiar şi în noroi, pentru că Luciano este un adevărat umanist, cel care nu se dezice de starea noastră naturală, bună. Acest lucru este exprimat în „Asemenea fluviului…”

Parcurgând toate vicisitudinile
între noroi şi lut
asemenea zeiţelor, apele
încă, încă izvorăsc pure, încă.
Şi eu, pe drumuri de nori
mă întorc la ele, încercând să mă eliberez
de păcatele lumii.

Şi dacă iubirea este marea temă a liricii, nu ar putea fi absentă aici. Dar, în sonetul „Phoenix”, Maia reflectează asupra necesităţii –de multe ori neglijată– de a reînnoi dragostea prin strădanie, prin sacrificiu, printr-un fel de moarte a egoismului. În această lectură a mitului, veche şi nouă:

Forţa presimţită a celor care iubesc
dă un sens mai profund iubirii,
celor care deja şi-au oferit viaţa
pe altarul sacrificiului nemăsurabil
unde cei care iubesc mor, renăscând
într-o iubire trainică şi răscumpărată.
Aceasta este îndeletnicirea cea mai reconfortantă:
cine se dăruieşte acestei morţi, va trăi
renăscut din cenuşă, imun la durere.

În cele din urmă, rândurile pe care le-am scris sunt o mică părticică dintr-o călătorie poetică, urmându-i pe Liliana şi pe Luciano ca pe două stele, ca pe cele două Urse, pe care grecii şi fenicienii le aveau ca repere spre nord, în navigaţie. Şi vorbind despre călătorie, să mă ierte cititorul că ies un moment din aria poeziei şi navighez înspre istoria cuvintelor. Javier González, un cercetător argentinian, îşi amintea, urmând pe lingvistul Demetrio Gazdaru, de un exemplu de similitudine de vocabular între limba lui Eminescu şi cea a lui Cervantes (care este, într-un fel, şi a lui Camões): „Să considerăm, de exemplu, latinescul plicare, cu sensul său propriu şi originar de ‘a plia’, ‘a îndoi’. Castiliana şi româna păstrează acest cuvânt sub formele de ‘llegar’ (‘a ajunge’), şi respectiv, ‘a pleca’, dar semnificaţiile lor sunt opuse, în mod clar: nici una din cele două voci nu păstrează sensul latin de ‘a îndoi’, şi în timp ce ‘llegar’ a ajuns să însemne ‘arribar’(‘a ajunge’), ‘a pleca’ spune exact contrariul, (‘partir’). Cum este posibil? Acesta este unul din acele cazuri în care istoria a cuvântului ar trebui să se studieze în contextul său geografic şi cultural. Legiunile romane care au cucerit –şi au reînnoit periodic această cucerire prin ajungerea a noi contingente– Hispania, au făcut acest lucru în special, pe mare; la sosire (‘al arrribar’), plicabant velele navelor, de unde plicare (‘doblar’/ a îndoi) [velele] = ‘llegar’ (‘arribar’/ a ajunge). Prin contrast, legiunile de cucerire ale Daciei nu au ajuns pe mare, ci pe uscat, în caravane lungi; prin urmare, ceea ce îndoiau nu erau velele navelor, ci corturile de campanie, şi le îndoiau nu la sosire, ci atunci când strângeau tabăra; astfel încât plicare (‘doblar’) [corturile] = a pleca (‘partir’)”.

Ei bine, am plecat de la poezia românească a lui Popescu şi am ajuns la poezia lusitano-braziliană a lui Maia. Dar există două substraturi fundamentale care le înfrăţesc pe cele două. Una este moştenirea glorioasă a latinităţii. Cealaltă este un sentiment profund, înţelept, laborios, şi estetic al poeziei eterne.
Şi prin umilul meu rol s-a completat aici o triadă latină: română, portugheză, spaniolă; deşi aceşti doi inspiraţi interpreţi divini –aceştia sunt poeţii, după Platon– cunosc bine celelalte spaţii ale Romei perene şi sunt adevăraţii protagonişti, pe care am încercat, aşa cum am putut, să îi prezint. Se impune atunci tăcerea. Să tăcem şi să-i citim. Da, repet, prin tăcere interioară, aşa cum spune Popescu: „Nu ştiu / altceva mai bine / decât Tăcerea, / să umple / clipa / / durerea / cuvântul ...”

RAUL LAVALLE

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Raúl Lavalle este profesor la Universidad Católica Argentina. Eseist, lingvist şi traducător. Editează revista Ápices Digital în Buenos Aires.

cititi cateva poezii din volum (pdf)



Copyright © 2003- 2007